16 ian. 2019

Despre cuplu: am evoluat sa fim monogami?

Am evoluat sa fim monogami? Suntem legati de dragostea vesnica? Poate, dar raspunsul nu este cel pe care il asteptati.

Iubirea este o emotie umana universala? Suntem legati sa iubim si sa ramanem intr-o relatie cu o singura persoana? Aceste intrebari i-au chinuit mult timp pe psihologi, antropologi si istorici.

Un studiu al inregistrarii antropologice din 166 de culturi, de exemplu, a gasit dovezi de iubire in 88 dintre acestea si a concluzionat ca informatiile au fost prea putine pentru a se pronunta decisiv asupra celorlalte grupuri.

Exista si o alta poveste in randul istoricilor. Conform acestei teze privind iubirea romantica, dragostea a fost inventata de trubaduri in Evul Mediu European pentru a promova anumite idealuri ale cavalerilor, idealizarea femeilor si mitul iubirii inflacarate si nemuritoare. Din acest punct de vedere, acest mit particular trebuie sa fie inteles ca o credinta populara gasita la cei mai multi dintre occidentali (desi cu o atractie globala tot mai mare), dar nu ca o trasatura umana universala.

Iubirea pasionala sau iubirea plina de compasiune, grija si angajament?

In cea mai bine vanduta carte despre fericire, omul de stiinta Jonathan Haidt analizeaza intrebarile centrale despre oamenii monogami sau poligami, despre dragoste si atasamente din toate culturile si adopta o viziune de compromis. Iubirea si atasamentele romantice constituie, in opinia sa, o parte integranta a experientei umane trecute si prezente, dar convingerile specifice despre intensitatea si longevitatea iubirii si utlitatea acestora s-au schimbat de-a lungul timpului si au variat intre diferite culturi.

Haidt argumenteaza ca ceea ce ne-au lasat trubadurii este un set specific de credinte despre iubirea adevarata pe care el le rezuma dupa cum urmeaza: „Adevarata iubire este o iubire pasionala care nu dispare niciodata; daca sunteti indragostiti cu adevarat, trebuie sa va casatoriti cu acea persoana; daca iubirea se termina, ar trebui sa parasiti acea persoana pentru ca nu era dragoste adevarata; si daca veti gasi persoana potrivita, veti avea dragoste adevarata pentru totdeauna”.

Pentru Haidt, mitul iubirii adevarate si vesnice nu este unul tocmai bun, pentru ca este destinat sa ne pregateasca pentru dezamagiri. Conform acestei viziuni particulare, ceea ce-si doresc doi oameni este pasiunea vesnica. Avand in vedere ceea ce stim despre psihologia si biologia umana, este atat de putin probabil si nesustenabil ca dragostea obsesiva initiala sa dureze mai mult de un an.

Mai degraba iubirea plina de compasiune este un tip de legatura de lunga durata spre care doi oameni pot sa tinda in cele din urma. Adevarata iubire poate exista, scrie Haidt, dar "nu este - nu poate fi - pasiune care dureaza pentru totdeauna. Adevarata iubire, cea care sta la baza casatoriilor puternice, este pur si simplu o dragoste legata de o prietenie puternica, cu o oarecare pasiune, intre doi oameni care au un angajament ferm unul pentru celalalt". S-ar putea propune o reteta cu 3 ingrediente pentru recomandarea lui Haidt: compasiune, grija si angajament.

Nadia Gorduza, Medic Psihoterapeut, Certified Gottman Couple Terapist & Trainer

Dar daca iubirea nu este menita sa dureze pentru totdeauna, de ce ne indragostim cu pasiune si cum se acomodeaza diferite culturi cu aceasta tensiune intre dragostea pasionala si cea plina de compasiune, grija si angajament?

Evolutia iubirii: o iluzie necesara

Dragostea pasionala cu care ne confruntam initial este ca o obsesie: ea se caracterizeaza prin canalizarea intensa a atentiei noastre, a afectiunii si a dorintei fata de oameni specifici.

Pentru psihologii evolutionisti, obsesia romantica functioneaza cu trucul convenabil de a ne pacali sa supraapreciem valoarea partenerului nostru potential, sa-i interpretam trasaturile caracteristice ca fiind unice si dezirabile si sa fim orbi fata de defectele acestuia. Acesta este un efect bine documentat, care a fost denumit de catre psihologi "dragostea-este-oarba”.

Supraaprecierea atractivitatii fizice a unui partener, a atributelor personale si a valorii lui de ansamblu au fost efectele bine documentate ale acestei prejudecati. Prejudecata „dragostea-este-oarba” a fost legata de alte "iluzii pozitive"; adica de forme nerealiste favorabile de amagire de sine, automotivare si prejudecati legate de optimism, care ii ajuta pe oameni sa se simta bine, sa evite disconfortul si sa ignore informatiile negative in situatiile de zi cu zi.

Implicarea tatalui si cresterea impreuna a copiilor: adaptari evolutive specializate

Pentru oamenii de stiinta din domeniul evolutiei umane, iubirea este o iluzie necesara: este o tendinta naturala care a evoluat ca o adaptare speciala pentru a garanta succesul nostru reproductiv in lumina unei provocari unice cu care se confrunta specia noastra.

In cea mai mare parte a regnului animal, puii se nasc deja echipati cu biodisponibilitati instinctuale care le permit sa se descurce foarte repede. Ca oameni, totusi, ramanem creaturi slabe, vulnerabile, care invata lent in timpul copilariei foarte lungi si trebuie sa ne bazam pe ceilalti pentru toate nevoile noastre de baza.

Mai mult, majoritatea cunostintelor si aptitudinilor pe care le avem pentru a trai (ganditi-va la importanta limbajului, a prepararii alimentelor si a locuintei pentru a numi doar cateva institutii distincte ale omului) - sunt invatate in urma interactiunilor sociale.

Pentru a face fata acestei provocari evolutive, am dezvoltat o neurobiologie specifica si tehnologii extrem de sofisticate, institutii sociale si forme de invatare pe termen lung, care ne-au permis sa ne cultivam creierul care se maturizeaza lent si sa transmitem cunostintele noastre generatiilor viitoare.

Impreuna cu importanta culturii, formarea cuplurilor, implicarea si angajamentul continuu al tatilor in cresterea copiilor a jucat, de asemenea, un rol-cheie in trecutul nostru evolutiv. Si asa s-a nascut iubirea! "Naturaletea" atractiei romantice si institutiile culturale care celebreaza si regleaza iubirea, din perspectiva evolutionista, le permit potentialilor parinti monogami sa genereze si sa mentina angajamentul sexual si parental necesar pentru supravietuirea speciei noastre.

Suntem in mod natural monogami?

Ramane o intrebare deschisa daca monogamia pe toata durata vietii a venit ca o parte stabila a acestor adaptari evolutive specializate. Judecand dupa dovezile pe care le avem la dispozitie, oamenii din toate culturile par sa incerce, dar in cele din urma nu reusesc, sa fie monogami sau sa ramana legati de o singura persoana pe intreaga durata a vietii.

Helen Fisher, una dintre cele mai importante autoritati mondiale privind biologia iubirii, a sustinut ca avem un sistem neurobiologic evoluat pentru formarea perechilor, care poate mentine intensitatea iubirii, in medie, timp de patru ani - o lungime medie pentru relatiile de cuplu din toate culturile. Aceasta perioada de patru ani, sustine ea, coincide, de asemenea, cu durata de timp in care copiii sunt cei mai vulnerabili si au nevoie de implicarea ambilor parinti.

Criticii lui Fisher au sustinut ca nu exista date coerente privind lungimea medie a relatiilor pe parcursul istoriei si ca practicile colective de crestere a copiilor pentru a putea vana pot gazdui o gama larga de aranjamente de imperechere, cu sau fara prezenta parintilor biologici, monogami sau nu.

Monogamia: o adapt...

Articolul integral poate fi vizualizat doar de abonatii la newsletter.

Esti deja abonat? Introdu adresa de email in campul de mai jos pentru verificare.


Nu esti deja abonat?

Articole asemanatoare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *