Despre cuplu: am evoluat sa fim monogami?

Am evoluat sa fim monogami? Suntem legati de dragostea vesnica? Poate, dar raspunsul nu este cel pe care il asteptati.

Iubirea este o emotie umana universala? Suntem legati sa iubim si sa ramanem intr-o relatie cu o singura persoana? Aceste intrebari i-au chinuit mult timp pe psihologi, antropologi si istorici.

Un studiu al inregistrarii antropologice din 166 de culturi, de exemplu, a gasit dovezi de iubire in 88 dintre acestea si a concluzionat ca informatiile au fost prea putine pentru a se pronunta decisiv asupra celorlalte grupuri.

Exista si o alta poveste in randul istoricilor. Conform acestei teze privind iubirea romantica, dragostea a fost inventata de trubaduri in Evul Mediu European pentru a promova anumite idealuri ale cavalerilor, idealizarea femeilor si mitul iubirii inflacarate si nemuritoare. Din acest punct de vedere, acest mit particular trebuie sa fie inteles ca o credinta populara gasita la cei mai multi dintre occidentali (desi cu o atractie globala tot mai mare), dar nu ca o trasatura umana universala.

Iubirea pasionala sau iubirea plina de compasiune, grija si angajament?

In cea mai bine vanduta carte despre fericire, omul de stiinta Jonathan Haidt analizeaza intrebarile centrale despre oamenii monogami sau poligami, despre dragoste si atasamente din toate culturile si adopta o viziune de compromis. Iubirea si atasamentele romantice constituie, in opinia sa, o parte integranta a experientei umane trecute si prezente, dar convingerile specifice despre intensitatea si longevitatea iubirii si utlitatea acestora s-au schimbat de-a lungul timpului si au variat intre diferite culturi.

Haidt argumenteaza ca ceea ce ne-au lasat trubadurii este un set specific de credinte despre iubirea adevarata pe care el le rezuma dupa cum urmeaza: „Adevarata iubire este o iubire pasionala care nu dispare niciodata; daca sunteti indragostiti cu adevarat, trebuie sa va casatoriti cu acea persoana; daca iubirea se termina, ar trebui sa parasiti acea persoana pentru ca nu era dragoste adevarata; si daca veti gasi persoana potrivita, veti avea dragoste adevarata pentru totdeauna”.

Pentru Haidt, mitul iubirii adevarate si vesnice nu este unul tocmai bun, pentru ca este destinat sa ne pregateasca pentru dezamagiri. Conform acestei viziuni particulare, ceea ce-si doresc doi oameni este pasiunea vesnica. Avand in vedere ceea ce stim despre psihologia si biologia umana, este atat de putin probabil si nesustenabil ca dragostea obsesiva initiala sa dureze mai mult de un an.

Mai degraba iubirea plina de compasiune este un tip de legatura de lunga durata spre care doi oameni pot sa tinda in cele din urma. Adevarata iubire poate exista, scrie Haidt, dar „nu este – nu poate fi – pasiune care dureaza pentru totdeauna. Adevarata iubire, cea care sta la baza casatoriilor puternice, este pur si simplu o dragoste legata de o prietenie puternica, cu o oarecare pasiune, intre doi oameni care au un angajament ferm unul pentru celalalt”. S-ar putea propune o reteta cu 3 ingrediente pentru recomandarea lui Haidt: compasiune, grija si angajament.

Nadia Gorduza, Medic Psihoterapeut, Certified Gottman Couple Terapist & Trainer

Dar daca iubirea nu este menita sa dureze pentru totdeauna, de ce ne indragostim cu pasiune si cum se acomodeaza diferite culturi cu aceasta tensiune intre dragostea pasionala si cea plina de compasiune, grija si angajament?

Evolutia iubirii: o iluzie necesara

Dragostea pasionala cu care ne confruntam initial este ca o obsesie: ea se caracterizeaza prin canalizarea intensa a atentiei noastre, a afectiunii si a dorintei fata de oameni specifici.

Pentru psihologii evolutionisti, obsesia romantica functioneaza cu trucul convenabil de a ne pacali sa supraapreciem valoarea partenerului nostru potential, sa-i interpretam trasaturile caracteristice ca fiind unice si dezirabile si sa fim orbi fata de defectele acestuia. Acesta este un efect bine documentat, care a fost denumit de catre psihologi „dragostea-este-oarba”.

Supraaprecierea atractivitatii fizice a unui partener, a atributelor personale si a valorii lui de ansamblu au fost efectele bine documentate ale acestei prejudecati. Prejudecata „dragostea-este-oarba” a fost legata de alte „iluzii pozitive”; adica de forme nerealiste favorabile de amagire de sine, automotivare si prejudecati legate de optimism, care ii ajuta pe oameni sa se simta bine, sa evite disconfortul si sa ignore informatiile negative in situatiile de zi cu zi.

Implicarea tatalui si cresterea impreuna a copiilor: adaptari evolutive specializate

Pentru oamenii de stiinta din domeniul evolutiei umane, iubirea este o iluzie necesara: este o tendinta naturala care a evoluat ca o adaptare speciala pentru a garanta succesul nostru reproductiv in lumina unei provocari unice cu care se confrunta specia noastra.

In cea mai mare parte a regnului animal, puii se nasc deja echipati cu biodisponibilitati instinctuale care le permit sa se descurce foarte repede. Ca oameni, totusi, ramanem creaturi slabe, vulnerabile, care invata lent in timpul copilariei foarte lungi si trebuie sa ne bazam pe ceilalti pentru toate nevoile noastre de baza.

Mai mult, majoritatea cunostintelor si aptitudinilor pe care le avem pentru a trai (ganditi-va la importanta limbajului, a prepararii alimentelor si a locuintei pentru a numi doar cateva institutii distincte ale omului) – sunt invatate in urma interactiunilor sociale.

Pentru a face fata acestei provocari evolutive, am dezvoltat o neurobiologie specifica si tehnologii extrem de sofisticate, institutii sociale si forme de invatare pe termen lung, care ne-au permis sa ne cultivam creierul care se maturizeaza lent si sa transmitem cunostintele noastre generatiilor viitoare.

Impreuna cu importanta culturii, formarea cuplurilor, implicarea si angajamentul continuu al tatilor in cresterea copiilor a jucat, de asemenea, un rol-cheie in trecutul nostru evolutiv. Si asa s-a nascut iubirea! „Naturaletea” atractiei romantice si institutiile culturale care celebreaza si regleaza iubirea, din perspectiva evolutionista, le permit potentialilor parinti monogami sa genereze si sa mentina angajamentul sexual si parental necesar pentru supravietuirea speciei noastre.

Suntem in mod natural monogami?

Ramane o intrebare deschisa daca monogamia pe toata durata vietii a venit ca o parte stabila a acestor adaptari evolutive specializate. Judecand dupa dovezile pe care le avem la dispozitie, oamenii din toate culturile par sa incerce, dar in cele din urma nu reusesc, sa fie monogami sau sa ramana legati de o singura persoana pe intreaga durata a vietii.

Helen Fisher, una dintre cele mai importante autoritati mondiale privind biologia iubirii, a sustinut ca avem un sistem neurobiologic evoluat pentru formarea perechilor, care poate mentine intensitatea iubirii, in medie, timp de patru ani – o lungime medie pentru relatiile de cuplu din toate culturile. Aceasta perioada de patru ani, sustine ea, coincide, de asemenea, cu durata de timp in care copiii sunt cei mai vulnerabili si au nevoie de implicarea ambilor parinti.

Criticii lui Fisher au sustinut ca nu exista date coerente privind lungimea medie a relatiilor pe parcursul istoriei si ca practicile colective de crestere a copiilor pentru a putea vana pot gazdui o gama larga de aranjamente de imperechere, cu sau fara prezenta parintilor biologici, monogami sau nu.

Monogamia: o adaptare culturala specializata

Intr-o revizuire mai recenta a acestor intrebari, o echipa de antropologi evolutionisti condusa de Joe Henrich a aratat ca, pana in ultima perioada, casatoriile monogame de lunga durata nu au fost normele in afara tarilor occidentale.

Ei au subliniat ca aproximativ 85% din societatile cunoscute in inregistrarea antropologica le-au permis barbatilor sa se casatoreasca cu mai multe neveste, sa nu fie astfel monogami. Inregistrarile istorice arata, de asemenea, ca relatiile monogame pe toata durata vietii, ca si institutie sociala rara, pot fi trasate inapoi in Grecia si Roma clasice si nu au inceput sa se raspandeasca decat in secolele recente.

Antropologii evolutionisti sustin ca monogamia ar trebui inteleasa ca o forma recenta de adaptare culturala, care are avantaje sociale puternice si beneficii unice pentru femei, barbati si copii.

Pentru barbati

Autorii subliniaza faptul ca in societatile poligame (unde barbatii se casatoresc cu mai multe femei) exista o concurenta sexuala mai pronuntata intre barbati, ceea ce sporeste in mod semnificativ rata de violenta. Luati in considerare aritmetica de baza a acestui aranjament: in societatile poligame, barbatii cu statut social superior se vor bucura de un acces mai mare la femei si de un succes reproductiv mai mare.

Persoanele cu statut redus, la randul lor, se vor confrunta cu o concurenta acerba in gasirea de parteneri. Deoarece acesti barbati necasatoriti (si neeligibili din punct de vedere social) concureaza pentru parteneri sexuali limitati ca numar, nivelul lor de testosteron tinde sa creasca, fapt care a fost corelat cu cresterea ratei criminalitatii. Desi legatura dintre nivelurile de testosteron (demonstrata a fi mai mica in randul barbatilor casatoriti) si ratele mai ridicate ale criminalitatii este speculativa in acest moment, corelatia dintre grupurile mari de barbati necasatoriti si comportamentul criminal a fost documentata amplu.

S-au constatat efecte similare atunci cand raportul barbat-femeie este dezechilibrat. De exemplu, o analiza de regresie care examineaza efectul politicii privind nasterea doar a unui copil in China a aratat ca o crestere cu 0,01 a raportului sexelor la nastere a fost asociata cu o crestere cu 3% a crimelor violente, chiar daca au fost controlate variabile precum somajul si inegalitatile sociale.

Ca un pachet cultural specializat care reduce surplusul barbatilor necasatoriti, monogamia ar putea fi un factor important in reducerea ratei criminalitatii.

Pentru femei

Din perspectiva evolutionista, femeile din societatile poligame par sa se descurce mai bine decat barbatii. Probabilitatea ca sa-si transmita genele este mai mare decat in cazul barbatilor cu un statut redus. Insa, un succes legat de reproducere de acest fel poate veni si cu alte costuri. Deoarece implicarea tatalui in cresterea copiilor ramane scazuta in acest pachet cultural, femeile suporta in mod obisnuit costuri mai mari legate de parenting.

Este, de asemenea, probabil sa se casatoreasca la o varsta mica, sa nu beneficieze de educatie si de oportunitati legate de munca si sa concureze cu celelalte sotii pentru resursele controlate de barbati. Conflictul dintre sotii in sistemele poligame este o alta problema bine documentata. Henrich si colegii citeaza un studiu a 69 de societati poligame din istoria etnografica cunoscuta, care raporteaza ca nu exista „nici un caz in care relatiile dintre sotii ar putea fi descrise ca fiind armonioase”.

In schimb, sistemele in care oamenii sunt monogami au tendinta de a reduce decalajele de varsta, de a oferi mai multe oportunitati educationale si profesionale femeilor, precum si de a oferi mai multe oportunitati pentru egalitatea de gen in cresterea copiilor si luarea deciziilor in gospodarie.

Pentru copii

Pentru Henrich si colegii sai, implicarea mai puternica a parintilor este un alt avantaj cheie al sistemelor in care oamenii sunt monogami. Implicarea mai mare a tatalui are tendinta de a reduce povara asupra femeilor si, de asemenea, are rezultate in ceea ce priveste descendentii de calitate superioara.

O serie de studii au aratat ca acei copii care se nasc in gospodariile poligame au un statut nutritional mai scazut, rezultate mai slabe in materie de sanatate si rate de mortalitate mai mari decat cei care se nasc in familiile monogame. Autorii sustin, de asemenea, ca normele sistemelor in care oamenii sunt monogami cresc costurile sociale ale aventurilor extra-maritale si schimba eforturile de a cauta noi parteneri intr-o crestere de calitate a copilului.

Despre poliandrie si poliamorie

Poliandria, unde femeilor (nu si barbatilor) li se permite sa se casatoreasca cu mai multi parteneri, a fost subiect de mari controverse in cadrul si in jurul antropologiei.

Un consens larg totusi ramane, si anume ca polandria formala este rara din punct de vedere istoric si cultural, cu 28 de societati antice din Himalaya si Polinezia adesea citate ca fiind exceptii de la regula. Sustinatorii tezei „poliandria a fost mai des intalnita decat se crede” citeaza o recenta recenzie a antropologului Karen Starkweather, care sustine ca a gasit dovezi de poliandrie in 50 de societati. Starkweather subliniaza totusi ca incidenta casatoriilor de acest tip in aceste societati a variat de la 9% la 50%.

Exista inca o controversa cu privire la masura in care pretinsa permisiune sexuala gasita in numeroase societati amerindiene din Lowlands America de Sud conteaza ca poliandrie sau poliamorie (unde atat barbatii, cat si femeile pot avea mai multi parteneri). Huaorani din Ecuador si Mundurucus din Brazilia, la fel ca multe alte societati amazoniene, le permit femeilor casatorite sa aiba un act sexual nonprocreativ cu fratii sotului lor si cu verii acestuia, desi cu anumite masuri de discretie.

Trebuie insa sa existe o precautie in ceea ce priveste aplicarea clasificarilor noastre asupra societatilor umane si asupra oamenilor, monogami sau poligami, care nu s-au gandit sa se defineasca pe sine in acesti termeni. Este important de retinut ca Huaorani din Ecuador, care pot gasi puritanismul nostru legat de aventurile extra-maritale destul de ciudat, nu ar descrie propriile lor societati ca fiind „poliandroase” sau „poliamoroase”.

Despre comunitatile moderne poliamoroase

Poliamoria, asa cum este practicata in randul societatilor moderne, a fost, de asemenea, subiectul nenumaratelor bloguri, carti si chemari la o noua revolutie sexuala.

Desi se poate dovedi ca este o practica plina de recompense pentru tinerii aflati in cautarea sensului si a locului lor in lume, nici un studiu longitudinal convingator nu ne-a dat nici un indiciu ca acei copii crescuti cu acest tip specific de implicare difuza a parintilor din mediile moderne sunt mai bine decat omologii lor crescuti in familiile monogame.

Astfel, ar putea fi foarte bine ca formele de lunga durata ale relatiilor de iubire plina de compasiune si angajament gasite in sistemele in care oamenii sunt monogami sa reprezinte cea mai buna adaptare culturala elaborata pana in prezent pentru a face fata unicitatii noastre evolutive. Daca o combinam cu practicile colective de crestere a copiilor gasite in societatile de dimensiuni mici si cu investitia familiei extinse onorata in culturi mai traditionale, am putea gasi o reteta care merita conservata.

Dr. Nadia Gorduza este singurul Certified Gottman Couple Therapist & Trainer din Romania, reprezentant exclusiv al Institututui Gottman in Romania.

Date de contact pentru Centrul ID THERAPY Bespoke Treatment Center
Telefon: +4 0751 202 272
Email: office[at]idtherapy.ro
Adresa: Strada Naum Ramniceanu, nr. 23, ap. 1, Sector 1, Bucuresti, Romania

Nadia Gorduza

Singurul medic psihoterapeut din Romania specializat in Terapia de Cuplu prin metoda Gottman si in Terapie prin Realitate Virtuala pentru Fobii si Adictii, Management Anxietate. Reprezentant al Institutul Gottman din Seattle, SUA, cat si al Insitutului Virtually Better INC, Atlanta, USA.