Sa ne imaginam ca am picat un examen important in viata. In aceasta situatie, pe majoritatea dintre noi ne-ar stapani emotiile; am fi suparati, tristi, enervati sau chiar speriati. Unii dintre noi am evita sa le aratam apropiatilor cum ne simtim, poate considerand ca nu ne vor intelege, ca e jenant sa ne suparam atat de mult pentru un examen, ca adultii sunt rationali si nu se lasa prada sentimentelor.
Poate chiar am crede ca supararea ne va acapara gandirea complet, ca nu vom mai scapa de ea sau ca nu e normal ca, in acelasi timp, sa fim si tristi ca am pierdut un examen si usurati ca macar stim care e rezultatul.
Am putea, totusi, sa ne privim si altfel propria suparare: ca fireasca in situatia data, trecatoare, ca avem destule moduri de a o controla sau chiar confrunta, ca a o intoarce obsesiv pe toate partile, fara sa ii gasim o utilitate nu merita efortul si ca, in fond, si altii au trecut prin asa ceva, deci, daca ne confesam persoanelor de incredere, ele ne vor intelege.
Asa cum propriile idei despre gandurile noastre ne pot ”creste sau scadea imunitatea” fata de problemele psihice, la fel si modul in care ne percepem trairile are rolul de a ne proteja sau de a ne vulnerabiliza fata de tulburarile emotionale.
Modelul schemelor emotionale al lui R.L. Leahy surprinde felul in care, pe de o parte, resimtim si intelegem trairile noastre afective si, pe de alta parte, selectam strategiile de a le gestiona. Autorul, identifica 14 dimensiuni pe baza carora oamenii isi evalueaza experientele afective: