Depersonalizarea si derealizarea

22 feb.

Depersonalizarea reprezinta senzatia de instrainare fata de de sine, fata de propriul corp. In astfel de momente, persoana are impresia ca se observa din exterior, ca un spectator.

Derealizarea, pe de alta parte, reprezinta senzatia departarii sau a detasarii fata de lumea inconjuratoare. In astfel de stari, persoana percepe realitatea ca stranie, nefamiliara, ca pe un vis sau ca pe un film.

Senzatii ca depersonalizarea sau derealizarea sunt experiente comune, pot aparea brusc si disparea rapid. Persoana care le resimte este complet constienta ca acestea reprezinta impresii ale sale si nu reflecta realitatea (de exemplu, ca nu se afla cu adevarat in afara corpului sau). Ele devin problematice atunci cand dureaza mult, apar frecvent si provoaca stres sau greutati in functionarea cotidiana (la munca, la scoala, in situatiile sociale).

Spre deosebire de persoanele cu strategii nesanatoase de abordare a stresului (autocritica, evitarea, abuzul de alcool), cele cu strategii eficiente (reinterpretarea pozitiva a situatiilor, rezolvarea/confruntarea cu problemele) au stari mai rare de depersonalizare (Prinz et.al, 2012), (Antoniou et al., 2013).

Atunci cand nu se comporta ca manifestari ale unor conditii medicale (de exemplu, epilepsie) sau ale abuzului de substante (droguri, alcool, medicamente), depersonalizarea si derealizarea se regasesc in tulburarea de panica, in sindromul obsesiv-compulsiv, in sindromul de burnout si, cel mai frecvent in tulburarea de stres acut sau posttraumatic, ca reactii de aparare in urma unor evenimente sau perioade traumatice (atac violent, accidente cu mutilare sau decesul celor apropiati, abuz emotional prelungit).